Nimic pe lume nu-i mai frumos

bunici

Copilaria este cel mai frumos lucru cand esti copil. Cu totii avem bunici si ii iubim pentru ca de-a lungul copilariei ne-au rasfatat cum au stiut mai bine. Bunicii ne sunt cele mai dragi persoane cand suntem copii pentru ca am crescut sub privirile lor iar ei au imbatranit privindu-ne cu atata dragoste.

Primii sapte ani din viata mi i-am petrecut la bunici, pe meleagurile acelea pline de pace si iubire, zburdand cat era ziua de mare pe ulita din sat. Bunicii au fost primele persoane din viata mea pe care i-am iubit cel mai mult si carora le voi ramane etern recunoscatoare pentru ca am facut parte din viata lor si pentru ca intreaga lor viata mi-a fost dedicata mie.

Satul copilariei mele era un sat micut de campie, cu oameni gospodari si case frumoase, ingrijite, unde domneau armonia si bunatatea. Oamenii erau putini, dar copii am fost multi. Bunica era invatatoare la scoala din sat, o cladire darapanata, cu geamuri fumurii dar cu copii veseli, care tipau si se bucurau de rasuna tot satul de chiote si rasete. Bunicul era contabil, un om vertical si putin sever, dar cu un chip bland si imi amintesc cum imi aducea cate o guma de mestecat de fiecare data se intorcea seara acasa, cand soarele apunea in zare peste asfaptul incins din zilele toride de vara. Ritualul era acelasi de fiecare data cand ajungea acasa, ma saruta pe frunte si eu zambeam, apoi isi imbratisa sotia de bun venit.

Pe drumul de la scoala spre casa, bunica ma tinea strans de mana in felul ei grijuliu, ferm dar totusi molatrec, cat sa nu ma stranga prea tare.  Afară era frig, bunica era imbracata gros dar elegant, cu pardesiul ei gri si cu palaria ei cocheta, trasa usor pe ochi. Mana ei era rece ca gheata.

– Bunico, ai mana asa de rece!, ii spun eu, incercand sa o cuprind in palmele mele calde de copil.

– Draga mea, imi raspunse ea, asa sa tii tu minte: cine are mainile reci are sufletul cald.

Am privit-o cu ochi mari si usor confuz si i-am zambit si eu. Imi amintesc si acum vorbele ei…parca ar fi fost ieri.

Mi se succed adesea in gand serile petrecute la gura sobei in toiul iernii, serile acelea pline de magia povestilor care rasunau rand pe rand, ca dintr-o tolba fermecata si mirosul acela de cozonac, framantat cu grija si pus la dospit sub privirea mea jucausa.

Peste toate au nins ani multi si grei, numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori, cum frumos spunea Delavrancea.

Port in suflet amintiri dragi ai celor mai frumosi ani cu suflet de copil crescut cu dragostea infinita si cu bunatatea unor fiinte care au dat tot ce au putut pentru ca eu sa fiu un copil fericit.

Ma bucur de fiecare data cand revin in satul copilariei mele, o parte din mine a ramas inca acolo si simt un gol in suflet cand opresc in fata casei care mi-a fost oaza de poveste in vremea copilariei.

Si ma bucur cand il vad pe el, pe bunicul meu, cum iese in fata portii, si zambeste, cu chipul lui vesel si senin, si iti dai seama ca nu exista un moment mai fericit si niciun sentiment nu se poate compara cu dragostea cu care te imbratiseaza si parca ar vrea sa se bucure de prezenta ta acolo cat mai mult timp.

Ma uit in ochii lui si vad dragul acela placut si privirea lui calda si mangaietoare, si vezi ca nu exista bucurie mai mare decat aceea de a te avea langa el putin timp.

Si se bucura ca un copil cand ii duci ceva bun de la oras, si raman placut surprinsa sa vad ca istoria se repeta in sens invers, imi amintesc cum ma bucuram eu, copil fiind, cand aducea o gramada de bunatati din sat, duminica cand se ducea la targ, iar acum este randul lui sa primeasca de la nepoata si sa se bucure tot ca un copil.

Si il vad cat este de fericit sa ma vada din nou, si se bucura cu ochii in lacrimi cand ii mai povestesc de viata mea trepidanta dintr-un oras mare si agitat, si atunci ma ia de mana si imi spune sa am grija de mine ca in lume se intampla multe. Nimic pe lume nu-i mai frumos ca dragostea unui bunic. Si este cel mai sincer sentiment de iubire neconditionata, este intelepciunea unei fiinte care a trait aproape un secol de viata si acum se bucura atat de mult de lucrurile simple.

Exista un lucru care ma doare in adancul sufletului. Imi pare rau ca bunicii imbatranesc. Mi-as dori sa ramana vesnic alaturi de noi, sa ii avem mereu aproape si sa nu dispara niciodata din vietile noastre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: