cu masca si fara masca

Imagine

Viata pare mai mult o piesa de teatru. Fiecare joaca un rol pe scena vietii. Sa cunosti pe cineva in adevaratul sens al cuvantului mi se pare imposibil. Chiar si oamenii cei mai apropiati au ceva de ascuns, fiecare isi pastreaza bucatica lui intima si personala pe care nu o impartaseste cu nimeni.

Societatea, mediul, legile nescrise ale universului sau chiar ceilalti oameni dinprejurul nostru ne forteaza sa respectam cutumele, ai fost invatat ca pe strada e bine sa mergi frumos si civilizat, ca este frumos sa arati cat de cat ingrijit, sa pastrezi aparentele. Este o libertatate a omului conditionata de propriile sale convingeri.

Ascundem umbre ale tristetii sub zambete seci, inventam scuze puerile ca sa nu divulgam adevarata noastra stare, ne temem sa spunem cu adevarat ceea ce gandim de teama sa nu ii ranim pe ceilalti, inventam contexte si epatam in afirmatii, ca sa nu fim mai prejos de ceilalti, ne limitam in trairi ca sa ne conservam de ceea ce am putea simti cu adevarat si dincolo de cuvinte se ascunde un suflet care tipa pe interior.

A pastra masca autoconservarii fata de oamenii din jurul nostru, fata de familie, fata de cel iubit nu este nici pe departe un soi de falsitate. Cel mai trist este doar atunci cand ne acoperim sufletul cu masca ratiunii si ajungem sa ne mintim pe noi insine. Atunci mi se pare grav. Iti pierzi identitatea si nu mai detii controlul asupra a ceea ce simti, a ceea ce esti si a ceea ce reprezinti ca om.

De multe ori sinceritatea debordanta poate fi o arma fatala pentru cel din fata noastra. Este evident ca nu poti sa spui mereu tot ce gandesti cu adevarat despre oameni. Cum ar fi sa ii spui sefului de la locul de munca ca este o persoana antipatica, sau colegului ca este prea enervant si te oboseste, sau mamei ca te cicaleste ca pe un copil desi ai douazeci si ceva de ani, sau unui bun prieten ca nu te lasa sa vorbesti deloc sau celui de langa tine din metrou ca plescaie, sau femeii de la chioscul de ziare ca arata ca un barbat? Desi in sinea ta vezi lucrurile astea, nu spui tot timpul ce gandesti. Sau o spui sub o forma voalata si deja simtirea nu mai este la fel de autentica. Fie ca nu vrei sa ii superi, fie ca ti-e teama sa nu ii ranesti, fie ca nu poti pur si simplu, eviti sa zici ceea ce gandesti cu adevarat.

Admir persoanele care pot si sincere cu totul. Cel putin mie imi face bine un adevar spus pe sleau decat o fraza voalata. Chiar daca pe moment ma socheaza, stau si reflectez si ajung la concluzia ca mi-a facut bine. Pot sa ma corectez daca e un defect sau un lucru care deranjeaza. Nu poti mereu sa ii impaci pe toti, dar macar incerci sa fii mai bun tu cu tine.

Asemeni unui actor pe scena, joci un rol in fiecare clipa a vietii tale. Uneori o faci involuntar. Alteori constientizezi si totusi iti duci rolul la bun sfarsit. De multe ori evitam sa fim noi dintr-un pur sentiment de solidaritate. Stim ca nu suntem perfecti si stim foarte bine ca toti avem si defecte. Ratiunea te opreste dintr-o avalansa de emotii pe care ai vrea sa le transmiti. Te gandesti ca poate ranesti. Si atunci ti-e teama ca roata se intoarce si poti deveni si tu ranit de altcineva. Frica este catalizatorul reactiilor noastre.

Astfel ridicam in jurul nostru un zid care ne protejeaza. Din moment ce arati cuiva cine esti cu adevarat, exista posibilitatea sa profite de acest lucru deoarece iti cunoaste slabiciunile. Si chiar daca iubim din tot sufletul si am fi in stare sa traversam munti si oceane pentru persoana respectiva, tot ne e teama sa renuntam in totalitate la aceasta masura de protectie. Poate procedam corect. Doar suntem precauti cu noi insine.

Mi-ar placea sa existe o zi in an care sa se numeasca „Ziua cuvintelor libere”. Exista deja ziua internationala a cafelei, a fericirii, a holocaustului, a somnului, a femeii, a barbatului, a indragostitilor, a apei, a sanatatii, a planetei, a cartii, a muzeelor, si cate si mai cate, nici nu stiu pentru ce s-au creat toate ca si daca ai vrea sa le sarbatoresti pe toate nu iti ajung zilele din an.

De multe ori am sentimentul ca propria “eu” e captiva inauntrul meu si vrea sa evadeze. Imi simt trupul ca pe o temnita pentru sufletul ce tanjeste dupa libertate si fericire.Simt ca lumea asta nu ii va putea da ceea ce are nevoie, tocmai de aceea il tin captiv si ii strunesc pornirile impulsive.

Ma resemnez totusi cu razele de soare ce ma mangaie uneori si cu adierea vantului ce ma imbratiseaza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: