Pentru ce ne zbatem atat?

Imagine

Inspirata de o mica povestioara adorabila a unor pescari care traiau linistiti si fericiti intr-un satuc alaturi de familiile lor, m-am oprit in aceasta duminica din tot. Este ultima zi din martie. S-a schimbat si ora. Dormim mai putin. Ce pacat, oricum dormeam putin. Acum voi dormi si mai putin. Ma gandesc la luna asta care tocmai se incheie. A fost o luna plina. Am reusit sa finalizez tot ce mi-am propus. Si poate mai mult. Sunt bucuroasa. Zambesc. Privesc in zare. Ascult linistea ce domneste peste orasul scaldat in razele soarelui. Soarele imi zambeste gales. Doi porumbei se giugiulesc pe limba lor la fereastra mea si ii privesc cu drag. Nu au nicio grija. Sunt doar ei doi si sunt fericiti impreuna.
 
Am preferat sa raman in casa azi desi primavara a incercat sfioasa sa isi faca simtita prezenta si sa alunge iarna. Ascult o piesa calma. Sunt calma. M-am asezat la masa de lucru, in aroma unui ceai cald de catina, am deschis o pagina goala pentru a face doar ce-mi place cel mai mult, sa scriu. Am lasat deoparte gandurile goale la trecut, nu ma mai gandesc nici la viitor, la ce rost, vreau doar sa traiesc clipa asta cand sorb dintr-o cana cu ceai. 
 
Ma gandesc inca la luna asta. Mi-am dorit diverse chestii, mi s-au implinit, sunt recunoscatoare, ma simt norocoasa, altii isi doresc si nu primesc. Am muncit mult, mult prea mult. Dar am muncit cu drag. Am mers si pe la teatru, nu atat cat as fi vrut, as merge in fiecare zi daca as putea, m-am vazut si cu oamenii dragi in treacat, am mai povestit, ne-am mai vaitat, ca viata e scurta, ca trece prea repede, ca alergam prea mult, ca nu mai avem timp de nimic.
 
Maine e iar luni. Incepe o alta luna. Alte 30 de zile calendaristice care trebuie bombardate cu activitati. Iar planuri, iar schedule, iar munca, iar ne propunem multe si ne incarcam zilele, plus noptile, pe ici pe colo mai inseram un spectacol in google calendar, poate o iesire din capitala, ma gandesc ca o sa vad Sibiul, in sfarsit, imi doresc de vreo 3 ani, astept cu nerabdarea unui copil care va primi o jucarie noua de craciun, ma bucur ca o sa sofez pe valea oltului, traiesc pentru momentele astea unice in care simt intr-adevar ca ii dau sufletului si altceva decat deadlineuri.
 
Simt ca muncim prea mult uneori. Uitam sa ne bucuram de viata. Suntem in priza mereu. Nu mai avem timp pentru ceea ce ne place cu adevarat. Tragem pe rupte de noi zi de zi, an de an. Nu zic, e bine sa muncim. Mai ales daca facem si ce ne place. E si mai bine. Suntem remunerati. Ne luam chestiile care ne plac. Ne bucuram. Pe moment. Dupa un timp vrem altceva. Si tot asa. Nu ne oprim niciodata.
 
Si in relatii suntem la fel. Nu mai avem rabdare. Vrem totul dintr-o data. Vrem sa ne iubim de cum ne-am vazut. Vrem sa oficializam, vrem dovezi, acte de iubire semnate in alb. Imi spunea mama recent ca o relatie se construieste in 10-20 de ani. Abia atunci ajungi sa te cunosti unul cu altul. Am ras. Sunt curioasa cati tineri din ziua de azi au rabdare sa astepte atatia ani ca sa ajunga sa se cunoasca. Parintii nostri au trait intr-o perioada in care ce nu mergea, se repara. Ambii isi dadeau silinta si reuseau. Pentru ca isi doreau. Noi traim in alta epoca. Ce nu merge, aruncam. Si o luam de la capat. Si investim, si iubim, si parasim, si tot asa. In graba. Totul pe fuga. Ne vedem pe fuga seara o ora ca ziua muncim peste program, vorbim scurt si la obiect ca nu mai avem rabdare sa povestim cate-n luna si-n stele ca pe vremea lui eminescu, epuizam repede momentele in doi. E pacat.
 
Pentru ce ne zbatem atat?
Raspunde-ti la intrebarea asta in sinea ta si vei constata ca raspunsul are legatura cu tot ce e material in lumea asta. Ne zbatem pentru a avea, pentru a poseda, pentru a cumpara. Si dupa aceea? Dupa ce obtinem ceea ce ne dorim ne simtim puternici, avem puterea, ne confera incredere. Si dupa aceea? Dupa ce avem puterea ne retragem, alaturi de cei dragi, invatam sa ne bucuram. Dar asta o putem face si acum. Lucrurile simple vin din bucuria de a trai frumos si nu avem nevoie de nimic pentru a cauta fericirea chiar in zambetul celui de langa noi.
 
„Un vapor a ancorat în Mexic, lângă un micuț sat de pescari. Un turist i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor și i-a întrebat cât timp le ia să prindă acei pești.
– Nu foarte mult timp, au raspuns pescarii la unison.
– Dar de ce n-ați mai stat, ca să prindeți mai mult pește?
Pescarii i-au răspuns că micile cantități pe care le prind, sunt suficiente pentru nevoile lor și ale familiilor lor.
– Și ce faceți în restul timpului? a întrebat turistul.
– Dormim până târziu, pescuim puțin, ne jucăm cu copiii și ne facem siesta împreună cu soțiile noastre. Mai târziu, pe seară, mergem în sat, unde ne întâlnim cu prietenii, bem puțin, cântăm la chitară câteva cântece și tot asa… Avem o viață plină.
Turistul i-a intrerupt:
– Stați puțin! Eu am absolvit Harvard-ul, am o diplomă în economie și pot să vă ajut! Trebuie să pescuiți mai mult timp în fiecare zi. În felul acesta, o să puteți vinde peștele pe care îl prindeți în plus. Cu veniturile suplimentare, veți putea cumpăra o barcă mai mare.
– Și după asta? au întrebat pescarii.
– Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barca, veți putea cumpăra o a doua și o a treia barcă și tot așa, până când veți avea o întreagă flotă. În loc să vindeți peștele unui intermediar, veți putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar să vă construiți propria fabrică. Atunci veți putea părăsi sătucul ăsta micuț și să vă mutați în Mexico City, Los Angeles, sau poate chiar la New York ! De acolo vă veți putea conduce noua întreprindere prosperă.
– Și cam cât timp ne-ar lua asta? au întrebat pescarii.
– Douăzeci, poate chiar douăzeci și cinci de ani, a replicat turistul.
– Și după asta?
– După asta? Ei bine, prietene, ăsta-i momentul cand devine cu adevarat interesant, a răspuns zâmbind larg turistul. Când afacerea ta este cu adevărat uriașă, poți să începi să vinzi și să cumperi active și să faci milioane de dolari!
– Milioane? Serios? Și după asta? au întrebat pescarii.
– După asta, veți putea să vă retrageîi din afaceri, să traiți într-un sătuc liniștit și retras pe malul mării, să dormiți târziu, să vă jucați cu copiii voștri, să vă faceți siesta cu soțiile și să vă petreceți serile împreună cu prietenii distrandu-vă cum vreți voi.
– Domnule, dar asta e exact ce facem acum, au spus mexicanii, uşor jenaţi. Care ar fi rostul să irosim douăzeci și cinci de ani?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: